Din peisajul timişorean de acum un secol nu lipseau magazinele de modă. Nici în anii 30, în plină criză economică, doamnele nu au renunţat la stofa englezească, ciorapii de mătase şi, mai ales, la pantofii de seară. Timişoara era un oraş cu tradiţie în producţia de încălţăminte, ceea ce întreţinea pasiunea localnicelor pentru pantofi.
SUMAR
Povestea celei mai mari fabrici de încălţăminte din Timişoara şi, cândva, din întregul Imperiu Austro-Ungar, a început în 1900. Oraşul se confrunta cu lipsa locurilor de muncă, aşa că primăria a promis facilităţi investitorilor serioşi. Printre cei seduşi de ofertă s-a aflat şi Alfred Fränkel.
Începuturile fabricii „Turul”
Fabricantul austriac de pantofi a abandonat producţia în Mödling, orăşel la sud de Viena, şi s-a stabilit la Timişoara, unde a înfiinţat Fabrica de ghete „Turul”. Primăria a oferit un teren pentru construcţia fabricii şi câte 50 de coroane pentru fiecare muncitor bănăţean angajat. Producţia a început în 1901 şi, după un an, întreprinderea, dotată cu instalaţii americane moderne, avea deja 500 de angajaţi.
La Timişoara, unul dintre magazinele de prezentare ale fabricii „Turul” a fost amenajat în Piaţa Libertăţii de azi, pe atunci Piaţa Prinţului Eugen. Avea vitrine elegante şi vad bun, pe strada care ducea spre castel. Magazine existau şi în Ungaria, Austria, Germania, Serbia, Anglia, Olanda, Elveţia, Franţa şi chiar în… SUA. În total, 130. În 1910, întreprinderea cu 1200 de angajaţi a produs peste 800.000 de perechi de pantofi.
Cămin pentru copiii angajatelor
După război, o parte importantă dintre angajaţii „Turul” erau femei. Fabrica le punea la dipoziţie un cămin unde să îşi lase copiii în timpul orelor de lucru. În 1929, căminul unde erau îngrijiţi atunci 60 de copii avea „antreu, garderobă, sală de joc şi învăţătură, dormitor pentru copii mai mici, care trebuie să doarmă un anumit timp pe zi, baie (copiii sunt scăldaţi pe rând în aşa fel, că fiecare copil face baie de două ori pe săptămână), ambulatoriu, izolatoriu (pentru copiii îmbolnăviţi în timpul zilei), bucătărie, cămară şi o grădină mare şi spaţioasă pentru timp de vară” (Voinţa Banatului, 1929).
Au urmat ani de criză economică. Consumul de pantofi în România era unul dintre cele mai scăzute din Europa, de doar 0,4 perechi pe an de locuitor. Totuşi, la oraşe, în special femeile cheltuiau în continuare. În 1931, ziarul Nădejdea le făcea un portret nu tocmai onorabil soţiilor funcţionarilor timişoreni: „Azi când kg. de pâine e de trei-patru lei şi zahărul 20 lei soţia funcţionarului care răvăşeşte încovoiat de dimineaţa până seara la birou pentru 900-1200 lei salar lunar, caută talii de stofă englezească, ghete de seară şi ciorapi de mătasă, lucruri ce se desfac în toate magazinele de modă cu preţuri fabuloase”.
Fuziunea cu fabrica de pantofi din Cluj
În anii 30, Alfred Fränkel şi preşedintele fabricii „Turul”, Eduard Ritter Pest, au fost nevoiţi să îşi vândă acţiunile principalului concurent de pe piaţa românească. Astfel, cândva cea mai mare fabrică de pantofi din Austro-Ungaria fuziona cu „Fabrica de Pielărie Fraţii Renner & CO” din Cluj. Producţia pentru cele 62 de magazine din România se făcea, în continuare, la Timişoara.
După fuziune, întreprinderea din Timişoara a avut mai multe denumiri: „Prima Fabrică de Încălţăminte din Banat” (1938), Uzinele Industriale de Stat „Nikos Beloiannis” – după numele unui comunist grec (1952), Fabrica de Încălțăminte „Banatul” (1963), Banatim (1991). În 2007, Banatim a fost vândut unui fond de investiţii, care a demolat clădirile fostei fabrici de ghete „Turul” şi a construit, în locul lor, un centru comercial.