Au fost vremuri în care prezenţa unui lampagiu sau a unui coşar aducător de noroc pe străzile Timişoarei era un lucru banal. Timpurile se schimbă, la fel şi meseriile. Dintre cele de mai jos, doar una mai figurează azi în nomenclatorul profesiilor din România.
Cubicaşi
Defortificarea Timişoarei, începută în anii 1890, a fost unul dintre cele mai mari proiecte din dezvoltarea urbană a oraşului. Fortificaţiile care apărau cetatea ocupau o suprafaţă impresionantă de 138 de hectare. Lucrările s-au întins pe câteva zeci de ani şi au presupus o muncă imensă. Zidurile au fost demolate, şanţurile au fost umplute, terasamentele au fost curăţate şi netezite. Proiectul nu ar fi fost posibil fără contribuţia unor muncitori sosiţi în oraş din tot Banatul, dar şi Transilvania şi Ungaria: CUBICAŞII.
Cu roabele şi căruţele lor, cubicaşii au îndiguit Tisa şi Mureşul. Defortificarea Timişoarei era pentru ei o sursă importantă de venit, dar şi ocazia de a se stabili la oraş. Se estimează că la Timişoara ar fi venit câteva mii, mulţi împreună cu familiile. Cubicaşii transportau resturile de moloz rezultate din demolarea zidurilor şi stivuiau cărămizile. Până în 1911, din zidurile cetăţii Timişoarei au fost recuperate peste 25 milioane de cărămizi întregi. 18 milioane au fost vândute particularilor şi 7 milioane au fost utilizate pentru construirea unor edificii publice. Multe dintre clădirile istorice pe care le vedem azi în oraş au fost ridicate din cărămizile recuperate prin truda cubicaşilor.
Nisipari
Zonele istorice din Timişoara zilelor noastre s-au conturat mai ales la începutul secolului al XX-lea. A fost perioada în care s-a construit cel mai mult în oraş. De atunci datează palatele pe care azi le admirăm, inclusiv în Piaţa Victoriei sau pe malurile Begăi. Toate aceste clădiri ar fi fost imposibil de ridicat fără nisipul adus pe Bega de aşa-numiţii NISIPARI.
Nisiparii îşi câştigau existenţa din strângerea şi comercializarea nisipului. Cu şalupele lor, numite ladik-uri, mergeau în sus pe Bega, până la Remetea, unde le umpleau cu nisip. Apoi, încet, veneau în jos pe apă, până la Timişoara, în cartierul Crişan. Pe mal era pusă o scândură lată, pe care nisipul era descărcat. De acolo veneau căruţaşii şi îl luau. Standurile uriaşe de nisip erau o privelişte comună, în apropierea malurilor, în Timişoara începutului de secol XX.
Coşari
În 1738, un incendiu puternic a mistuit Palanca Mare, suburbie care înconjura la nord vechea cetate a Timişoarei. A fost momentul în care administraţia a decis să ia măsuri pentru curăţarea hornurilor de pe toate clădirile. Printr-o patentă imperială, s-a hotărât ca hornăritul în Timişoara să fie practicat prin maeştrii numiţi pe circumscripţii, cu drept de ereditate în familie. Decizia s-a aplicat până în preajma primului Război Mondial, formându-se în timp adevărate dinastii de COŞARI.
Profesia nu era uşoară, dar practicanţii ei erau consideraţi aducători de noroc. Şi asta încă din anul 1066, când regele William al Britaniei a fost salvat în mod miraculos de la moarte de către un coşar. A vedea un coşar pe străzile Timişoarei, în secolul trecut, era de bun augur, dar şi banal. În anul 1940, în oraşul de pe Bega, practicau această meserie 53 de coşari şi 7 ucenici, care curăţau anual 58.027 de hornuri, pentru 10.620 de clădiri.
Taxatori
În vara anului 1869, la Timişoara a avut loc prima cursă a tramvaiului cu cai, între Cetate (Piaţa Sf. Gheorghe) şi cartierul Fabric (Ospătăria „Regina Engleză”). Timişorenii au fost, de fapt, primii europeni care au avut transport public asigurat de astfel de tramvaie. Pentru funcţionarea liniei de tramvai cu cai au fost puse la dispoziţie cinci vagoane de persoane, 12 perechi de cai, trei perechi de cai de rezervă şi personal: un controlor, şapte vizitii, trei paznici de linie şi şase TAXATORI.
Zeci de ani, timişorenii au putut cumpăra bilete direct din tramvai, de la încasatori. Despre Corneliu Mikloşi, director al Tramvaielor Comunale Timișoara din 1920 până în 1949, se spune că nu angaja decât ţărani. Tramvaiele plecau la 5:30 dimineaţa din depou, o oră acceptabilă pentru cei obişnuiţi cu viaţa la ţară, dar inaccesibilă pentru majoritatea orăşenilor.
Lampagii
În cea mai mare parte a istoriei ei, viaţa în cetatea Timişoarei se oprea odată cu lăsarea întunericului şi reîncepea la ivirea zorilor. Introducerea iluminatului public cu gaz a fost un privilegiu uriaş, de care timişorenii s-au bucurat începând cu anul 1857. Cei care aduceau în fiecare seară lumina pe străzile cetăţii erau LAMPAGIII.
Aceştia aveau sarcina de a aprinde un număr de felinare, de a păstra curate geamurile lămpilor, de a verifica dacă nu există lămpi stinse pe străzile cetăţii. Slujba era una riscantă, pentru că presupunea muncă de noapte, şi grea, activitatea desfăşurându-se în aer liber, pe ploaie, ger sau vânt. Din 1882, toată zona centrală a Timişoarei a fost iluminată electric, o premieră pentru Europa continentală. Pe măsură ce curentul electric se răspândea, numărul lampagiilor a început să scadă, până când profesia a dispărut complet în oraşul de pe Bega. Lampagii încă mai putem vedea sporadic, nu din necesitate, ci pentru păstrarea farmecului local, pe străzile din Londra, Dublin, Berlin sau aprinzând cele 46 lămpi cu gaz montate pe Podul Carol, din Praga.
Surse: Smaranda Vultur, Memorie şi diversitate culturală la Timişoara-Meşteri de care ne amintim (Ed. Nepsis);
Ioan şi Rodica Munteanu, Timişoara-Monografie (Ed. Mirton)